Citesc Taltos, îmi beau cafeaua la ora 13:30.
E sâmbătă. Mă simt fără scop. Ascult Placebo, dar nu mi se potriveşte. Însă e singura metodă prin care pot avea linişte aparentă - în casă e gălăgie, în casă se dau lupte pentru primatul fonic - noxă.
Teo ascultă Fur Elise la o jucărie. Nu ştie ce înseamnă, nu ştie cine e Beethoven, nu ştiu de ce au pus melodia aia la o jucărie chinezească pentru copii. Nu este nimeni care să le spună ce este.
Uneori vorbim despre vreme. Vremea se întristează azi. Nu îmi pasă de ce, dar îmi face rău, îmi închide ochii, mă face să visez urât, să gândesc urât. Dacă aş scăpa de obiceiul ăsta aş putea să văd mai bine, aş putea să merg mai repede înainte, aş putea să mă uit înapoi fără să regret. Vremea e plină de regret. Şi acum, înapoi înseamnă înainte. Toate drumurile duc spre mine, de la mine, duc spre tine, care eşti acolo pentru că nu vrei să fii aici, eşti, pentru că nu ai fost niciodată cu adevărat, decât când mi te-am imaginat eu. Vreau alte imagini în capul meu. Vreau să ies din capul meu odată cu tine şi să nu mă mai întorc, şi să nu mai rămâi.
Cineva mă învăţase să cred că totul poate fi poezie. Nu pot să mai fac să fie poezie. Şi pentru tot ce am mai bun în mine, îmi opresc pornirea de a scrie. Îmi vin în minte idei anormale, iumane, nu vreau să le ştie nimeni. Am crezut până acum că scriu pentru mine, dar scriu pentru lume, scriam pentru că speram că va citi cine vreau eu, ce vreau eu. Dar aţi citit toţi greşit. Anais Nin spune că în literatură nu există adevăr, este întotdeauna ceva lăsat pe dinafară, ceva omis de dragul esteticii sau a eticii. Kant nu s-a gândit niciodată la asta.
Vreau să scap de aici. Nu camera devine mai mică, ci eu cresc.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu